Cuvântul anului 2025 ales de către Oxford a fost „rage bait”. Definiția sa, pe scurt, este conținut creat deliberat pentru a provoca indignare sau furie și a genera engagement.
Când am intrat prima dată în contact cu termenul, m-am gândit automat la conținut de social media creat de influenceri. Urmăream recent un vlogger pasionat de ceasuri care atrăgea atenția că fenomenul nu mai este de mult legat de influenceri mai mult sau mai puțin faimoși, ci a intrat deja în politicile de marketing ale unor companii mari. Andrew Morgan, pe numele său, demonstrează cum conceptul de rage bait este folosit deja în mediul economic, folosind câteva exemple recente, cum ar fi lansarea lui Ferrari Luce, care a provocat indignare nu doar consumatorilor și fanilor mărcii, ci chiar și la nivel politic in Italia, alături de dezastruoasa lansare a colaborării dintre Swatch și Audemars Piguet,
Și dacă mă uit mai mult în jur, este deja clar că rage bait nu mai este deloc despre internet și rețele sociale, ci despre economie și chiar societate în general.
În lumea digitală nu plătim pentru majoritatea serviciilor pe care le folosim. Nu plătim pentru feed-ul de social media, pentru multe publicații online sau pentru majoritatea clipurilor video. Plătim însă cu ceva mult mai valoros: atenția. Iar într-o piață în care milioane de creatori, companii și politicieni concurează pentru aceeași resursă limitată, apare o întrebare simplă: ce emoție captează atenția cel mai eficient? Furia este la îndemână și este relativ ieftină ca produs, iar în economia atenției irelevanța devine mai periculoasă decât critica.
Ce mai observ e că rage baitul pare că a început să redefinească leadershipul, politica, presa și chiar comunicarea organizațională. Într-o lume în care atenția este moneda principală, moderația devine aproape invizibilă. Cred că transformarea cea mai evidentă este însă cea a liderului. Timp de zeci de ani, modelul dominant de CEO a fost cel al liderului instituțional: discret, atent la mesaj, preocupat de stabilitate și de protejarea reputației companiei.
Astăzi pare că asistăm la apariția unei alte specii. CEO-ul nu mai este doar conducătorul organizației.
Devine principalul ei canal de marketing, creator de conținut și generator de trafic.
Elon Musk este probabil exemplul cel mai evident, dar nu este singurul. Alex Karp de la Palantir pare un exemplu la fel de bun. Karp nu evită subiectele politice sau ideologice. Dimpotrivă, vorbește deschis despre superioritatea modelului occidental, despre obligația companiilor de tehnologie de a servi interesele strategice ale statului, despre război, imigrație sau declinul cultural al Occidentului. În multe privințe, nu se comportă ca un CEO tradițional, ci ca un „intelectual” public sau chiar ca un actor politic.. În ambele cazuri, personalitatea liderului produce aproape la fel de multă atenție ca produsele companiei.
Mă întreb acum dacă vorbim de o schimbare a leadership-ului sau e doar o adaptare a acestuia la regulile economiei atenției? Pe vremuri, un lider bun încerca să construiască aliniere și consens. Acum, liderul pare să construiască identitate și apartenență. Nu mai este suficient să ai susținători; este util să ai și adversari. Un public polarizat generează mai multă conversație decât unul care aprobă în liniște. E un fel de leadership tribal și pentru că nu am interacționat (încă) cu oameni și companii cu astfel de lideri nu pot să îmi dau seama de impactul lor în cultura organizațională, procese, management etc. Probabil nu doar mie mi se pare extrem și chiar periculos. Dar cred că orice lucru extrem va genera o extremă opusă și mi-e teamă că va dura până ajungem al un echilibru și la moderație din nou.
Weekly inspiration scris de Lucian Mihai.