Sau, într-o variantă mai puțin shakespeariană, de ce uneori apreciem oamenii care spun lucrurilor pe nume, iar alteori ne dorim să fi făcut-o puțin mai diplomatic?

Există o tendință interesantă în comunicarea modernă - vorbim mult despre empatie, tact și diplomație. Și pe bună dreptate. Dar dacă suntem sinceri până la capăt, de câte ori nu vi s-a întâmplat să ieșiți dintr-o ședință, dintr-o conversație sau dintr-un schimb de e-mailuri cu senzația că nimeni nu a spus, de fapt, ce crede?

Toată lumea a fost politicoasă, diplomată, cu toții si-au ales cu grijă cuvintele, si totuși... problema a rămas fix nerezolvata.

Uneori lipsa de claritate se deghizează în diplomație

Probabil ați auzit formulări precum:

„Poate ar fi util să mai analizăm puțin situația.”

„Există câteva aspecte care ar putea fi îmbunătățite.”

„Poate că nu este chiar cea mai potrivită abordare.”

Ok, uneori aceste formulări sunt utile. Și, alteori, sunt doar o modalitate elegantă de a evita concluzia evidentă, și anume că proiectul nu merge bine, că decizia este greșită, că da, există o problemă care trebuie discutată și cineva sau toata lumea evită asta.

A spune lucrurilor pe nume nu este un defect

De fapt, în multe contexte este o formă de respect pentru timpul celorlalți, e o nevoie de claritate, realitate, adevăr. Mulți oameni preferă un feedback direct și onest în locul unei conversații de 20 de minute din care nu înțeleg exact care este problema.

E o diferență importantă între a fi direct și a fi brutal

A spune:

EN Your presentation was awful.

nu este neapărat mai eficient decât:

EN I think there are several areas that need significant improvement.

Ambele sunt clare.

Dar numai una lasă loc dialogului.

Și aici începe rolul diplomației.

Pentru că diplomația nu este despre a evita adevărul, ci despre a evita conflictul inutil din jurul adevărului.

Poate adevărata întrebare nu este dacă să fim direcți sau diplomați.

Poate întrebarea este Cum putem fi sinceri fără să fim inutil de duri?

Pentru că nici extrema sincerității brutale și nici extrema diplomației fără substanță nu funcționează foarte bine.

Iar cei mai buni comunicatori par să stăpânească exact acest echilibru: spun lucrurilor pe nume... dar într-un mod care îi face pe ceilalți să rămână în conversație.

Voi ce preferați? Un coleg care spune direct ce gândește sau unul care își ambalează cu grijă mesajele?

To be continued...

În partea a doua intrăm în culisele fascinante ale Diplomatic Language: de ce britanicii par uneori imposibil de descifrat, cum reușesc francezii să transforme o cerere într-o invitație elegantă și de ce expresii precum I was wondering if..., It seems that... sau Je voudrais... pot schimba complet tonul unei conversații profesionale.

Text scris de Ana Maria Tănase