Mai știți când eram mici și ne chinuiam cu tema la [inserați aici materia cea mai detestată], cum ne gândeam noi că o să ne facem mari și o să facem doar ce vrem, fără să mai fim nevoiți să dăm socoteală unora și altora? Și, surpriză, ne-am făcut mari, dar responsabilitatea de a face ce ”trebuie” nu a dispărut, la fel cum nu a dispărut nici presiunea de a justifica alegerile noastre. Dacă am dat la facultate, de ce am dat la asta și nu la ailaltă. Dacă ne-am concentrat pe carieră, de ce lucrăm atât de mult. Dacă am ales un job cu responsabilități mai puține, de ce nu am fost mai ambițioși. Dacă suntem singuri, de ce nu avem o relație. Dacă am intrat într-o relație stabilă, de ce nu ne căsătorim. Dacă ne-am căsătorit, de ce nu am făcut un copil. Și tot așa. Am realizat că viața de adult nu e nici pe departe așa de liberă cum ni se părea copii fiind.
Și dacă este firesc să ne fi calibrat imaginea privind responsabilitățile pe care le aduce maturitatea, rămâne un semn de întrebare dacă există necesitatea automată de a da socoteală pentru acțiunile și deciziile noastre. Poate o parte dintre noi au avut ocazia, cel mai probabil în viața adultă, să descopere conceptul de asertivitate – acel tip de comportament care ne permite să ne susținem poziția într-un mod ferm, dar diplomat, și să-i tratăm pe ceilalți de la egal la egal, găsind un echilibru între interesele și nevoile proprii și ale lor. Dacă am avut dorința să aprofundăm subiectul, dincolo de tehnicile propriu-zise și situațiile în care ne servește să fim asertivi, am aflat probabil că asertivitatea vine la pachet cu o suită de drepturi.
Un exemplu bun în acest sens este ”ai dreptul să nu te justifici”. La prima vedere, pare că acesta ne îndreptățește să facem ce vrem, când vrem, fără să ne simțim obligați să dăm socoteală pentru acțiunile noastre. Dar alegerea cuvintelor este importantă. Există o diferență semnificativă între ”a justifica” și ”a te justifica”. A justifica înseamnă a argumenta, a motiva, a explica – toate acestea sunt acte voluntare.
Desigur că este indicat să justificăm o decizie de business sau o propunere pe care o facem managerului sau echipei. Mai mult decât atât, dacă alegem să explicăm acțiunile și deciziile noastre, asta aduce transparență în relație și construiește încredere.
A te justifica, pe de altă parte, sugerează o postură defensivă, de pre-acuzat, în care trebuie să dai motive pentru felul tău de a fi, să te disculpi ca și cum însăși existența ta ar avea nevoie de o justificare. ”Ce te-a apucat să-ți faci un tatuaj, tu nu te-ai uitat în buletin?”. ”Ce-a fost în capul tău, când toată lumea caută un serviciu stabil, tu te apuci de antreprenoriat?”. ”Ce-ți trebuie să te muți în altă țară, crezi că acolo umblă câinii cu covrigi în coadă?”. Acestea sunt situații în care putem să ne exercităm dreptul de a nu ne justifica.
Așadar drepturile asertive – dreptul de a fi singurul judecător al comportamentului nostru, asumându-ne responsabilitatea pentru el; dreptul de a spune ”nu”, dreptul de a spune ”nu înțeleg”, dreptul de a spune ”nu îmi pasă” – nu sunt un cec în alb pentru a ne purta ca niște copii răsfățați și egoiști. Ele au menirea de a ne proteja de eventualele încălcări ale limitelor noastre din partea celorlalți – de exemplu atunci când sunt agresivi, defensivi sau pasiv-agresivi. În contrapartidă, ele ne stabilesc și un cadru de responsabilitate individuală și maturitate emoțională, fără de care nu putem spune cu adevărat că suntem asertivi.
Weekly inspiration scris de Alina Doica