“Bună seara, doamnă, vă rog să mă scuzați că v-am oprit. Vreau doar să vă spun că sunteți foarte elegantă.” I-am spus, pe stradă.
Doamna, în jur de 80 de ani, purta o haină violet, o pălărie mică și un aer de demnitate pe care îl vad mai rar in peisajul urban contemporan. Mersul ei era așezat, gesturile line, privirea caldă.
“Vai, vă mulțumesc. Sunteți foarte drăguță”, a răspuns ea, vădit surprinsă, cu o voce blândă, aproape muzicală, o privire timidă, delicată, asemenea unei îmbrățișări tandre.
Scena a durat câteva secunde, dar a spus mai mult decât o mie de imagini de pe rețelele sociale. În acea clipă, am realizat că eleganța, în sensul profund al cuvântului, pare să se stingă treptat din peisajul bucureștean. Nu vorbim despre haine scumpe sau etichete, ci despre o formă de respect pentru sine și pentru ceilalți.
Eleganța era, odinioară, o limbă comună. Se vedea în gesturi, în ton, în modul în care oamenii traversau strada sau răspundeau la o întrebare. Astăzi, trăim într-o epocă a confortului și a expresivității rapide, dar am pierdut, pe drum, exercițiul nuanței. Politețea a devenit opțională, atenția rară, iar discreția aproape exotică.
Întâlnirea cu acea doamnă a fost o lecție de memorie socială. Un memento că eleganța nu se învață din reviste de modă, ci dintr-o educație a caracterului. Ea nu este doar estetică, ci o etică a prezenței: felul în care alegem să fim, să privim, să ne adresăm, să pronunțăm clar fiecare cuvânt.
Într-o lume din ce în ce mai grăbită să afirme, poate tocmai tăcerea unui gest elegant rămâne cea mai elocventă formă de comunicare.
Weekly inspiration scris de Georgeta Dendrino