Într-un vagon de metrou, într-o seară de vineri, ușor după ora 20:00, am observat că eram înconjurată de oameni absenți.
Deși erau toți acolo, fiecare era “în altă parte”, cu ochii fixați într-un ecran. Niciun contact vizual. Nicio prezență reală. Nicio șansă pentru acele mici interacțiuni amabile, atât de firești nu cu mult timp în urmă.
Nu a fost o întâmplare izolată. În ultimele luni am mers destul de mult cu metroul. E mult mai ușor să ajung în diverse colțuri ale orașului astfel, mai ales că traficul pare să devină din ce în ce mai greu de suportat.
În seara aceea, pentru că nu eram înghesuiți ca sardelele, cum se întâmplă în metrou la ore de vârf, am avut spațiul necesar pentru a observa. Și m-a amuzat puțin scena. Nu pentru că eu aș fi fundamental diferită, mai verific și eu emailuri, WhatsApp sau Instagram, dar mă plictisesc repede și aleg să mă uit in jur.
Și atunci mi-a venit întrebarea: oare cum era când nu aveam social media?
Ce făceam cu timpul acela?
Ce făceam cu gândurile noastre?
Cum reușeam să stăm cu noi înșine fără să simțim nevoia unui stimul constant? Cum reușeam să observăm lumea din jur, inclusiv lucruri simple, cum ar fi faptul că lângă noi, în picioare, stă cineva care ar avea nevoie de un loc?
Desigur, pot părea întrebări nostalgice, aproape naive.
Și totuși, evitarea aceasta de a ne privi, de a ne asculta, de a ne observa unii pe alții, nu rămâne în metrou. O vedem zilnic pe stradă și în mediul de business. Pe stradă, dacă nu sunt atentă, risc ciocniri cu persoane care merg cu ochii în telefon.
In birouri, oamenii stau cu căștile în urechi, cu ochii în ecrane, uneori nu pentru că au ceva urgent de făcut, ci pentru că e mai simplu așa. E o formă subtilă de evitare.
Așa că, de cele mai multe ori, îi lăsăm în pace. Nu vrem să deranjăm.
Dar aici apare paradoxul: îi lăsăm în pace, iar apoi, aceiași oameni ajung să se simtă neobservați, neimportanți, invizibili.
Văd tot mai des această deconectare silențioasă.
Deși suntem conectați permanent la ceva, relaționăm din ce în ce mai puțin.
Întrebarea care mi se pare relevantă este: care e, de fapt, soluția pentru a interacționa eficient și uman, în lumea de azi?
Nu cred că soluția este să renunțăm la tehnologie.
Cred însă că totul începe cu micro-alegeri conștiente. De exemplu, să ridicăm privirea.
Să observăm. Să inițiem contact vizual, chiar și unul minimal.
Să tolerăm câteva minute de “gol”, de tăcere, fără să le umplem imediat.
Pentru că, în final, nu lipsa tehnologiei ne face mai conectați, ci calitatea atenției pe care alegem să o oferim.
Iar uneori, diferența dintre a te simți invizibil și a te simți valorizat începe cu un gest simplu: cineva care își ridică privirea din telefon și te vede. Sau care deschide o conversație reală cu tine.
Weekly inspiration scris de Georgeta Dendrino